Gradina Secretelor
Discurs curatorial de Dr. Arh. Iulia Toader.
Am întrebat-o pe Maria Costake de ce a ales florile ca limbaj pentru ideile ei, și mi-a explicat cu gingășia care o caracterizează că florile vorbesc, de fapt, despre lume într-un fel diferit decât cuvintele dar cu același înțeles. A vorbit despre feminitate ca o stare de spirit și, deci, ca un prim strat de interpretare a deciziei ei grafice. Dar la întrebarea dacă are și alte subiecte de desen, mi-a arătat o colecție de imagini în care arhitectura urbană este realmente înghițită de o vegetație de un verde pregnant, care striga să fie perceput ca personaj principal. Combinația cu imaginea de arhitectură este cea care mă atrage, Maria fiind absolventă de grafică la UAR din 2018, mi-a pus problema metabolizării realității în actul de creație. Arhitectura metabolizează Realitatea interioară a arhitectului și schimbă lumea reală , instaurându-se în aceasta din urmă. Arta (Mariei) metabolizează realitatea fizică pentru a schimba lumea interioară a privitorului, instaurându-se acolo. Această diferență între arhitectură și artă a fost cel mai puternic explicată pentru mine într-o discuție de curatorul Erwin Kessler care a punctat că în vreme ce arhitectura are ca scop primar să nu cadă peste om, arta are ca scop tocmai să ”cadă” peste om, peste cel care o percepe. O diferență semnificativă în care nu e vorba de o cădere gravitațională ci, mai degrabă, de cădere înapoi într-o grădină a spiritualității, a raiului interior. O grădină a secretelor.
Este o minune cum plutind prin universal artistic al Mariei Costake nu ne vom da seama dacă noi recădem în această grădina secretă a raiului suculent și fraged , sau dacă peste noi nu cumva se abate o ploaie de flori proaspete de primăvară, un potop vegetal dantelat, caleidoscopic, cu culori mutate, metabolizate de sensibilitatea artistei către nuanțe care au trimiteri supranaturale, onirice.
Căutarea unui sens este chiar experiența artistică în sine. Uneori o mica floare de liliac este extrasă din dantelăria grafică și expusă intenționat, ca un centru vizual , contrapunctul abundenței de flori, în același timp abundența în sine, o mica floare în care perfecțiunea creației strălucește, simplitate și complexitate coexistînd, într-o opera a cărui architect este suprem. Alteori un element de arhitectură, o fereastră, este invadată de iederă și făcută să vorbească asemeni unei flori, receptor de lumina filtrate de o structură creată, plănuită. Ambele dovezi pentru demonstrația teoriei teleologice despre universul ca design inteligent ( a se vedea argumentul analogiei ceasornicarului lui Paley).
Ne întrebăm dacă desfășurarea minuțioasă, extrem de complicată, de linie grafică are legătură cu lumea visului, și dacă am putea, in concordanță cu Jung, să stabilim cauze și efecte pentru rigoarea și perseverența cu care artista scrijelește si însemnează hârtia grosă Hahnemuehle, cum ar fi ancorarea realității proprii într-un vis de feminitate perfecta, acceptată, izvorâtă din meandrele sistemului nervos vegetativ, de felul celei pe care o găsim la Emily Dickinson în poeme în care natura este, la fel, un alter ego exterior al poetei:
Ample make this Bed -/ Make this Bed with Awe -/ In it wait till Judgement break/ Excellent and Fair. / Be it’s Mattress straight – / Be it’s Pillow round – / Let no Sunrise’ yellow noise, Interrupt this Ground –
un somn care devine metaforă pentru starea vegetativă pe care o invocă toată această verdure expusă cu obstinație privirii, o stare incipientă a lumii fizice în care individualul nu apăruse încă , iar totul era una, o realitate ocultă hrănită de seva vieții fără moarte. Visul vegetativ.
Dar, în aceeasi logică a cauzei și efectului, găsim fascinația florilor ca un simbol gotic pentru impermanență și moarte. În frumusețea lor perfecta, arhetipală, fiecare floare este o reproducere a arhetipului florii perfecte: mii de flori de bujor, fiecare diferită, și totuși conformă cu arhetipul ideii de floare de bujor. Florile, per ansamblu, fiecare unică, dar conforme cu ideea de floare: un simbol al trecerii. O insinuare poetică morții si reînvierii aceleiași idei de floare, într-o altă formă fizică, altfel dar totuși aceeasi. Nu există poezie mai frumoasă despre moarte și renastere (Renaissance) decât imaginea unei flori.
Și apoi, un ultim strat de sens, poate cel mai profund. Acela în care subiectivitatea și obiectivitatea sunt cele care dau formă realității noastre: ne amintim de koanul ploii de flori. Un călugăr stătea sub un pom înflorit. Zeii îi spun că le place discursul călugărului despre noțiunea de emptiness – vid, absență, sunnyata. Călugărul le răspunde că nu a vorbit despre emptiness – vid. Zeii răspund: tu nu ai vorbit despre vid, noi nu am auzit despre vid, acesta este adevăratul vid – This is the true emptiness. Și florile copacului au căzut peste călugăr ca o ploaie. Profunzimea conceptului de vid, de absență absolută, este data de altă idee zen în care ni se atrage atenția că ”Form is emptiness and emptiness is form” și că din vid se naște existența. Putem deci căuta spațiul gol dintre cuvinte sau spațiul gol dintre florile artistei, acolo, în lipsa florilor migălos desenate , vom găsi privirea blândă a unei zeități care a creat modelul de floare ideală, care trăiește în toate florile, fie ele naturale sau desenate, dar pe care nici o floare nu e destul de perfecta să îl atingă. Toate florile cad si decad către o renaștere de flori. Vid pentru zei.
E important si că artista a ales să imprime florile ei căzute pe hârtie și pe acest material diafan – mătasea, atât de legate de feminitate – eșarfe de mătase, rochii de seară de mătase, lenjerii intime de mătase, perdele de mătase, dresuri de mătase, halate de mătase . Secretul mătăsii s-a păstrat mii de ani în China, unde numai femeile, cu mâinile lor cele mai fine, puteau toarce și țese firele prețioase care asigurau bunăstarea comunităților și schimburile comerciale cu vestul. Este interesant că, după nenumărate încercari de spionaj și de cumpărare a secretului firelor de mătase, monopol atât de bine păzit mii de ani de China, legenda spune că o tânără prințesă este cea care a strecurat în Khotan gogoși de viermi de mătase pentru vestmintele prețioase fără de care nu putea trăi, plecând către nunta ei cu prințul ales. Realitatea istorică ne-ar spune că secretul mătăsii a fost cumpărat cu aur greu de împăratul bizantin Iustinian de la niste călugări care au furat viermii de mătase ascunși în bețe de bambus., meșteșugul sericulturii fiind aprofundat și apoi adus în țesătoriile venețiene.
Mătasea, deci, pare suportul prin excelență feminin pe care să se desfășoare grădina secretă a Mariei Costake. Fie că apelăm la psihanaliză sau nu, repetitivitatea florilor, țeserea lor în pattern-uri complicate și accentul pus pe flori și uneori fructe de o plasticitate calmă, este puternic legat de senzualitatea feminină, de reproducere, de frumusețea mereu renăscândă și fractalică a lumii vii, o picătură de viață într-un univers-floare. Florile grădinii secrete ne caută, pe noi, fiecare dintre ele are privitorul preferat deja ales, predestinat sau predestiantă, și lumina ochilor nostri va vedea în arta Mariei mai mult decât o floare, pictată rafinat după natură, o clipă de viață suspendată spre cercetare atentă. Vom vedea acea floare primordială, perfecta, acea floare a tuturor florilor, ideea absolută de floare: viața, moarte și renaștere.